ISTORIA CREMAȚIUNII

Astăzi oamenii de știință sunt unanimi că primele cremări au avut loc în jurul anului 3000 î.Hr., în principal în Europa și Orientul Mijlociu. Cremarea decedatului era considerată în multe culturi antice ca o formă de înmormântare oferită de religie. Ea a fost menită să deschidă calea sufletului către împărăția morților, împiedicând în același timp întoarcerea morții.

În ultima epocă a erei de piatră, cremațiunea s-a răspândit în Europa de Nord, unde au fost găsite resturi de urne de piatră decorate. La începutul epocii bronzului, în jurul anilor 2500-1000 î.Hr. cremarea se extinde în Insulele Britanice și pe teritoriile unde în prezent sunt Spania și Portugalia. Doar egiptenii au rămas adepți ai mumificării morților. Respingerea cremării din partea lor se explică prin viziunea lor asupra focului pe care îl considerau a fi un animal. În timpul epocii fierului, în jurul anului 1000 î.Hr., cremarea a devenit o parte integrantă a culturii funerare grecești. În jurul anului 800 î.Hr., în timpul războaielor afost normal ca cei căzuți în bătălii să fie arși.

Urmând acest obicei grecesc, cremarea a fost acceptată de romani. În Roma antică, aplicarea acestui procedeu a fost doar un privilegiu pentru cei bogați. Se știe că cei mai mari eroi ai romanilor - Sula, Pompei, Cezar, Augustus și alții - au fost arși. În jurul anului 600 î.Hr., incinerația a fost atât de răspândită, încât la mijlocul secolului al V-lea a fost luată o decizie oficialăca cremațiunea să fie efectuată în afara orașului. Resturile de cenușă au fost depozitate în urne pictate și adesea așezate în columbare de mărimea caselor.

Pentru că primii creștini aparțineau păturilor mai sărace ale populației, înmormântarea pământească a fost o forma obișnuită de înmormântare pentru ei și a rămas așa până în timpurile moderne.

În jurul anului 400 d.Hr., după creștinizarea Imperiului Roman, înmormântarea pământească a devenit treptat forma preferată. În cursul istoriei ulterioare, înmormântarea pământească înlocuiește treptat incinerarea, cu excepția perioadelor de epidemii și războaie. Interdicția pentru arderea cadavrelor în Europa,se poate spune că a intrat forțat în vigoareîn timpul regelui Carol cel Mare, încoronat ulterior de Papa Leon al III-lea cu titlul de Împărat al Sfântului Imperiu Roman, în fruntea imperiului franc, care în acele timpuria fost extinsă aproape asupra tot teritoriului Europei occidentale și centrale.Prin ordinea sa, emisă în Paderborn în anul 785, Carol cel Mareinterzice cremarea persoanelor decedate,iar pentru cei care încalcă această ordine a prevăzut pedeapsă cu moartea. La sfârșitul Evului Mediu a apărut din nou ideea cremării în legătură cu cererile de îmbunătățire a sistemului funerar, care s-au multiplicat după apariția multor boli sociale și de igienă. Încă din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, au început să se depună eforturi pentru reintroducerea cremațiunii. Impulsuri mai puternice sunt introduse de abia în timpul Iluminării, a cărei nouă viziune asupra lumii caută, de asemenea, noi modalități de tratare a rămășițelor moarte umane.

Și așa, înaintea primului război din Silezia, prin ordonanța sa din data de 27.2.1741, regele Friedrich al II-lea al Prusieia dispus în mod explicit „cadavrul său să fie ars la fel ca la romani și cenușa rezultată să fie depusă într-o urnă lângă Rainsberg“. O schimbare semnificativă a avut loc odată cu Revoluția Franceză, ai cărei protagoniști sunt pasionați de ideea de cremare. În anul 1797 în „Consiliul celor 500“ a fost depusă o cererepentru introducerea cremațiunii ca o formă neobligatorie în tratarea cadavrelor celor morți, iarInstitutul Francez a fost însărcinat cu cercetarea științifică a cremării. Succesul acestor eforturi constă în faptul că în anul 1800 incinerarea a fost aprobată oficial în Franța. Cu toate acestea, normele juridice actuale pe atunci, cum ar fi Legea comună prusacă asupra pământului, acceptă faptul că înmormântarea cadavrelor în pământ este forma dominantă a înmormântării.

Și totuși, până în secolul 19,cremațiunea a fost privită critic. Iakov Grimma citit ladata de 21 noiembrie 1849 în Berlin o lecție tulburătoare întitulată "Cu privire la arderea cadavrelor", iar în anul 1876, în cadrul primului Congres funerar european,organizat în orașul Drezda,au fost elaborate primele directivereferitoare la arderea "corpurilor omenești în mod discret".

Biserica Catolică interzice arderea morților în anul 1886 și înăsprește clauzele acestei interdicții din anul 1892 „prin excomunicare” (cod jur. Can.1339).

Cu toate acestea, începând cu anul 1876 s-au construit crematorii în Europa (Milano) și în America de Nord (Washington).. În anul 1878, în orașul Gotha a fost construit primul crematoriu din Germania. Această instalație, rezultatul eforturilor comune ale asociațiilor funerare, a rămas mult timp singura din Germania. Abia în anul 1891,în Heidelberg a fost construit al doilea crematoriu. Unele provincii precum Anhalt, Braunschweig, Hamburg, Saxonia și, în special, Turingia, fac ca utilizarea cremațiunii să fie mult mai ușoară. Alte provinciirămân în urmă și pun în aplicare anumite reglementări. (Acest text particular urmărește procesul de introducere a crematoriilor în Germania)

Cu toate acestea, cremarea câștigă din ce în ce mai mulți adepți și numărul crematoriilor este în creștere. La data de 15.05.1934 se introduce o lege prin care cremarea este reglementată și se presupune că înmormântările în pământ și cremarea sunt, în principiu, egale.

În anul 1962, Biserica Catolică,când capul ei a fost Papa Ioan XXIII, acceptă cremarea cadavrelor („Nu interzice cremarea”). Astăzi, mai mult de o treime din cei decedați în Europa sunt incinerați, 50% în SUA și aproximativ 90% în Asia.

RITUALUL FUNERAR ÎN TIMPUL STRĂBULGARILOR:

Caracteristic străbulgarilor din Dunărea de jossunt necropolele birituale. În aceste necropole cei morțisunt înmormăntați în două moduri diferite - prin incinerareși prin îngropare în pământ. După incinerare,cenușa oaselor se pune într-o urnă (cel mai des sub formă de oală)care apoi se îngroapă într-o groapă nu așa de adâncă. Uneori urna este înconjurată și acoperită cu cărămizisau cu pietre plate. Există și astfel de înmormântări fără urnă. La înmormântare cadavrul se depune într-o groapă adâncăcu capul spre nord (orientare nord-sud) șicu mici devieri spre est sau spre vest. Există și morminte unde cadavrele sunt orientate est-vest. Corpul se depune obișnuit cu brațele întinse lateral. În mormânt se pun mâncăruri (în oale sau în alte vase din lut) și obiectele personale ale decedatului (cercei, inele, amnare, cornuri, costeniși amulete metalice, iar uneori și arme (sabie, arc, săgeți) precum și calul mortului. Foarte rar se întâlnesc și centuri cu aplicații. Sunt răspândite și ritualuripentru dezarmarea mortului.

RITUALUL FUNERAR LA SLAVI:

Ritualul funerar principal la slavi a fost incinerarea cadavrelor umane. Împreună cu cenușa morțilorîn morminteleslaviidepuneaudiferite obiecte, care trebuiau să le servească celor morți în lumea cealaltă. Caracteristic pentru înmormântările slave este, că oasele incineratese depun într-o urnă (cel mai des oală manufacturată) dar în mormânt nu se depune mâncare de sacrificiu. Foarte rar în mormintele slavepot fi descoperite vase mici goale, care probabil erau umplute cu lichide.